NICHITA STĂNESCU

Nichita Stănescu (n. Nichita Hristea Stănescu, 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”[2], Nichita Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Nichita Stănescu a fost considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu[3] și Eugen Simion,[4] un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

Operele lui Nichita Stănescu

Volume antume publicate cronologic:

Sensul iubirii, 1960, Editura de Stat pentru Literatură și Artă

O viziune a sentimentelor, 1964, Editura pentru Literatură

Dreptul la timp, 1965, Editura Tineretului

11 elegii, 1966, Editura Tineretului

Roșu vertical, 1967

Alfa, 1967, Editura Tineretului

Oul și sfera, 1967, Editura pentru Literatură

Laus Ptolemaei, 1968, Editura Tineretului

Necuvintele, 1969, Editura Tineretului

Un pământ numit România, 1969, Editura Militară

În dulcele stil clasic, 1970, Editura Eminescu

Poezii, 1970, Editura Albatros

Belgradul în cinci prieteni, 1972, Editura Dacia

Cartea de recitire, 1972, Editura Dacia

Măreția frigului. Romanul unui sentiment, 1972, Editura Junimea

Clar de inimă, 1973, Editura Junimea

Starea poeziei, 1975, Editura Minerva

Epica Magna, 1978, Editura Junimea

Opere imperfecte, 1979, Editura Albatros

Carte de citire, carte de iubire, 1980, Editura Facla

Noduri și semne, 1982, Editura Cartea Românească

Respirări, 1982, Editura Sport-Turism

Strigarea numelui, 1983, Editura Facla

Din colecția Bibliotecii Comunale Barcea,

Bibliotecar, Milea Lucia